Un workshop special

5:00 a.m. Alarma îmi dă deşteptarea. Doar că eu sunt trează deja. Nu am dormit toată noaptea. Am ţinut-o într-o tuse convulsivă continuă. Chiar am crezut la un moment dat că până acolo mi-a fost. Şi eram pregătită să sun la 112.

A fost o noapte lungă de nesomn. Şi de zvârcoliri necontrolate. A fost o noapte în care am putut să aplic o serie de tehnici învăţate în ultima perioadă. A fost o noapte de… „exorcizare”.

Pentru ca la dimineaţă să pot să mă urc în avionul care urma să mă ducă sus, sus, printre norii pe care îi iubesc, spre o destinaţie unde mi-am dorit mult să ajung – Verona, Italia.

M-am ridicat în capul oaselor, uitându-mă buimacă la silueta pieselor de mobilier. Mă simţeam ca aterizată de pe altă planetă şi nu înţelegeam ce caut acolo.

Ah, da. Avion. Verona. Workshop.

Spre surprinderea mea, în 20 de minute eram gata de plecare. Taxi. Răcoarea dimineţii îmi făcea respiraţia mai accentuată, după ce întreaga noapte mă chinuisem să respir.

Am urcat în taxiul ce a pornit în goană spre aeroport. Cluj. Linişte. Puţin trafic. Puţini oameni. Doar drumul ce se aşternea în faţă. Şi răsăritul.

Doamne, am văzut cel mai frumos răsărit din viaţa mea! În drum spre aeroport, cerul s-a făcut de un roz incredibil, iar soarele se ridica uşor, falnic, aşternându-şi  mantia de lumină peste toţi şi peste toate.

Aeroport. Check in. „Ştiţi, sunt călătorul cu numărul nu ştiu cât şi trebuie să vă facem şi percheziţie corporală. Este un proces absolut aleatoriu.”  „Kinky. :)”, am gândit eu în sinea mea, amintindu-mi de toate acele filme în care percheziţia corporală avea şi alt scop. 😉

Autobuz. Scara avionului. Picioarele au început să îmi tremure uşor. Ah, da, am uitat să menţionez că mi-e frică un pic aşa să zbor cu avionul. Găsit locul. Aşezat. Centura. Apoi decolarea.

Ce senzaţie de nedescris când avionul s-a desprins de sol! Ce emoţie! Ce trăiri viscerale! Şi apoi zborul. Nemărginit! Norii mei dragi. Eram, literalmente, cu capul în nori. Aveam impresia că, dacă îmi întind mâna, pot să ajung la un nor pufos şi mă imaginam (în mintea mea de copil) ce mult mi-ar plăcea să stau turceşte pe un astfel de norişor. (Ştii, încă mai cred că este posibil să stai pe un nor. Shhhhh, nu îmi spulbera iluzia. Prefer să cred în continuare asta.)          

Ce privelişte! Ce senzaţie de libertate!

Nici nu mi-am dat seama cum „a zburat” timpul şi am ajuns pe aeroportul din Bergamo.

Căutând toaleta, am avut parte de cea mai frumoasă primire. Un poster imens ce mă anunţa că în Bergamo a avut loc cea mai lungă îmbrăţişare! Mă aflam în oraşul în care o mare de oameni au format cea mai lungă îmbrăţişare din lume!

Atunci am ştiut că acolo e exact locul unde „trebuia” să fiu în acel moment al vieţii mele.

Drumul din Bergamo până în Verona a fost o întreagă aventură. Stabilisem să închiriem o maşină, însă am avut surpriza neplăcută de a nu putea face asta. Împreună cu cel care a organizat workshopul ne-am reorganizat şi, fiind vorba totuşi de un workshop despre Abundenţă, care înseamnă mult mai mult decât abundenţă financiară, am zis să explorăm abundenţa de mijloace de transport din Italia.

Primul mijloc – autobuz. Cu destinaţia Brescia. Şi, din nou, nori. 🙂 Nori pufoşi, de data asta văzuţi din autobuz.

Nu îmi mai amintesc cu exactitate cât a durat fiecare parte a călătoriei, însă un lucru îmi amintesc şi anume că sistemul de transport din Italia este atât de bine pus la punct, atât de simplu, de logic, de cursiv şi orientat înspre călători, spre a le face cât mai uşoară şi mai rapidă tranziţia de la un mijloc de transport la altul. Şi oamenii. Amabili. Binevoitori. Zâmbitori. Mi-au plăcut mult oamenii în Italia.

Autogara din Brescia. Am trecut un simplu pod şi din autogară am ajuns în gară. Am luat bilete de la automatele acelea de bilete, în câteva minute. Simplu. Uşor de folosit.

Având o jumătate de oră la dispoziţie, am ieşit să explorăm puţin împrejurimile. Şi, la nici 5 minute de gară, dăm peste asta. 

            Am cumpărat covrigei şi apă.

            Am luat apoi trenul din gara din Brescia, cu destinaţia Verona. Curat. Aerisit. Cu ecran şi voce ce te anunţa următoarea staţie.

În Verona un nou autobuz. Însă o oră. Apoi 15 minute de mers pe jos.

Da, probabil că ar fi prins bine maşina aia de închiriat, însă aşa a fost mult mai interesant, mai aventuros.

Oare am menţionat că sunt (sau eram? :)) destul de rigidă când vine vorba de transport? În sensul că trebuie să ştiu exact ora şi minutul la care plec, când ajung, cu ce mă duc, de unde îmi cumpăr apă şi alte asemenea. Mda.

Aşadar, îţi imaginezi ce aventură a fost această călătorie pentru mine!

Şi cât de plăcut surprinsă am fost să descopăr că, uneori, flexibilitatea în gândire şi în acţiuni îţi poate aduce nişte experienţe absolut senzaţionale.

Check-in la hotel. Camera spaţioasă, curată, cu toate acele lucruri necesare într-o cameră de hotel pentru o şedere agreabilă. Mai puţin spaţioasă a fost, însă, cabina de duş, dar a fost amuzant să mă strecor lateral în cabină. 🙂

Nu aş vrea să divulg prea multe despre conţinutul workshop-ului (îți las site-ul facilitatorului unde vei găsi toate informațiile necesare legate de acest workshop și de multe altele pe care le organizează – https://www.ovidiugrigor.com/) însă aş vrea să îţi povestesc cum am simţit şi cum am trăit eu această experienţă.

Şi anume… Intens. Abandonându-mă cu totul momentului. Experienţei.  Descoperind şi descoperindu-mă. Cu o curiozitate şi o încântare de copil. Cu mintea şi cu inima deschise.

 

Descoperind la curs nişte oameni atât de frumoşi şi de deschişi. Şi atât de diferiţi. Iar facilitatorul cursului a ştiut să ne aducă împreună. Pentru că fiecare dintre noi eram acolo pentru a le oglindi ceva celorlalţi.

Şi fiecare persoană de acolo se afla în acel moment acolo pentru a-mi oglindi mie ceva. Ceva din mine. Şi m-am văzut şi m-am regăsit în fiecare dintre ei. Într-un fel sau altul. Şi le mulţumesc tuturor, şi fiecăruia în parte pentru asta.

Dacă e ceva ce vreau să scot în relief la acest workshop e faptul că a fost unul experienţial. Sau cel puţin aşa l-am simţit eu.

Am avut ocazia să experimentez atât de multe lucruri, de la descoperirea plăcerii de a călători, de a explora locuri noi, de a simţi pulsul unui loc, la a cunoaşte oameni atât de frumoşi, la bucuria de a trăi sincronicităţi şi de a putea pune în practică acele lucruri şi instrumente de manifestare despre care citisem. De la plăcerile culinare la plăcerea unor discuţii pline de sens.

De la îmbrăţişări calde de rămas bun, la senzaţii şi emoţii pe care le voi păstra doar pentru mine. 🙂

Ah, şi încă ceva. Ca să fie totul şi mai interesant, mi-am luat bilet de avion doar dus. Workshopul dura până duminica, iar sâmbăta dimineaţa eu încă nu ştiam cu ce mă întorc.

Şi a fost foarte interesant aşa, dându-mi o nouă ocazie să mă observ. Şi să las lucrurile „să curgă” şi să am încredere în Univers, în acea forţă superioară care ştie şi poate mai bine ca mine. Tot ce am făcut a fost să fiu aliniată, în acord cu a fi acolo şi cu tot ce se întâmpla acolo.

Iar sâmbătă la micul dejun, după ce vineri seara, recunosc, m-am panicat văzând preţurile la biletul de avion şi am decis că, în loc să îmi tot fac griji, mai bine mă culc, soluţia „a venit” la mine. Mai bine zis, s-a aşezat la masa unde luam micul dejun şi a zis că e cu maşina şi mai are locuri libere. 🙂

Prin urmare, m-am întors cu maşina din Italia. 1200 km. Eu, care credeam despre mine că mi-e rău pe maşină şi nici nu concepeam să pornesc la un astfel de drum lung.

Şi, Doamne, ce experienţă minunată a fost! Am vizitat Padova.

Am traversat Italia. Apoi Austria. Alpii. A fost MAGIC!

De la peisaje, la companie, la vibraţia generală, la starea de bine şi de relaxare a tuturor. Şi la sentimentul că sunt în deplină siguranţă. Tot timpul. Şi că toate sunt aşa cum trebuie să fie şi totul, dar absolut totul lucrează în beneficiul meu. Şi, nici nu mai are sens să menţionez, am ajuns cu bine acasă. Sub impresia puternică a tot ce s-a întâmplat şi plină de satisfacţie şi mulţumire pentru tot ce trăisem.

Îţi mai povestesc încă ceva şi închei pentru moment.

Dacă te întrebi ce e cu brăţara din poză, îţi povestesc acum. Vizitasem Verona şi urma să plecăm spre cazare. Eram fericită. Veselă. Plină de iubire şi de încântare pentru ceea ce văzusem. Şi pentru compania în care eram. Eram atât de recunoscătoare pentru că trăisem acea experienţă minunată. Simţeam efectiv cum inima îmi creşte şi creşte până ce a devenit atât de mare încât era tot ceea ce eram în acel moment. Eram doar o mare inimă. Eram recunoştinţă. Eram bucurie. Eram iubire. Eram ceea ce sunt cu adevărat, ce suntem cu toţii – eram VIAŢĂ! Eram una cu curgerea vieţii, eram una cu divinitatea, eram una cu toţi ceilalţi oameni. Eram una cu tot ceea ce este.

Şi mergând spre staţia de autobuz, mă gândeam ce mult îmi doresc o brăţară. O brăţară care să îmi amintească mereu de acea experienţă. Însă nu găsisem niciuna care să îmi placă. Însă îmi doream atât de mult o brăţară!

Şi nu fac zece paşi şi mă uit jos şi era acolo! O brăţară cu floricele, veselă şi colorată. Exact pe gustul meu!

Universul îmi trimisese ceea ce am cerut. Şi ce am permis să se materializeze. Pentru că mi-am dorit atât de mult o brăţară, am cerut-o clar şi explicit, iar apoi am lansat dorinţa în neant şi am lăsat manifestarea ei în mâinile Universului. Fără să gândesc niciun gând contradictoriu sau să mă îndoiesc vreo clipă că dorinţa mi se va împlini. Într-un fel sau altul. Fără să mă gândesc cum mi se va împlini, şi doar ŞTIIND că se va împlini. Şi s-a împlinit! Brăţara era acolo. Mă aştepta. 🙂

Deci, da, uneori (sau era MEREU?) e mai bine să te laşi pe mâna unei forţe superioare. Să crezi cu tărie că Universul ştie şi poate mai bine ca tine. Şi întotdeauna, dar întotdeauna, e acolo să te susţină! Şi îţi trimite mereu semnale. Să ştii că lucrează pentru tine.

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!