Turnul lui Ștefan

Pașii mă purtau la întâmplare pe străduțele pavate din jurul Centrului Vechi. Mă lăsam ghidată spre încotro aveau să mă ducă.

Simțurile îmi erau alerte. Simțeam parfumul copacilor înfloriți umplându-mi nările de mireasma lor îmbietoare. Din când în când, câte o rafală răzleață de petale mici, firave mă surprindeau poposind sub copaci pentru a inspira cu nesaț mireasma florilor.

Aerul era proaspăt, răcoritor. Mirosea a primăvară. A viață. A pace.

Apoi mi-am ridicat privirea. Și acolo era el. Se înălța semeț în fața mea. Soarele se încăpățâna să mă împiedice să îl văd în toată splendoarea lui.

Dar el era acolo. Știam asta. Ne intersectaserăm de atâtea ori până atunci. Era acolo. Și mă chema. A urmat sunetul cristalin și hotărât al clopotului. Urma ca ușa să se deschidă.

L-am măsurat de jos până sus. Și de sus în jos.

”- Ne întâlnim din nou.

– Vino. Urcă.”

Am zâmbit. Mă întrebam în sinea mea, cu un amestec îmbietor de frică și fascinație, dacă să îndrăznesc să urc.

”Ok. Acum e momentul. O să urc.”

– Puteți urca. Turnul lui Ștefan e deschis. Aveți o oră la dispoziție.

Am inspirat profund ca să îmi fac curaj. Abia când mi-am întins mâna spre ușă, mi-am dat seama cât de tare îmi tremurau mâinile. Primul pas. Al doilea pas. Stângul, dreptul. Stângul, dreptul. Câte un pas pe rând.

Am pășit timidă pe culoarul extrem de îngust al turnului. Scările mici și așezate în spirală mă făceau să mă simt nesigură pe propriile picioare.

Îmi amintesc atât de viu acea senzație de frică, de emoție, de bucurie a descoperirii. De depășire a propriilor limite și limitări, conștiente sau stocate în subconștient. Și, cu fiecare pas adăugam încă un dram de încredere. În propriile picioare. În mine.

Cu fiecare treaptă urcată, picioarele îmi deveneau mai stabile, mâinile mai sigure, iar încrederea mai puternică.

Câte un pas pe rând.

Primul nivel

Și am ajuns la primul nivel. Primul popas. Primul respiro. Prima victorie.

M-am așezat pe dalele reci ale pervazului. Și am respirat adânc. Simțeam cum, ușor ușor, respirația mi se egalizează, iar inima își regăsește ritmul. Am băut puțină apă. Și am privit în zare pe geamul îngust.

Ce senzație! Ce bucurie! Ajunsesem la primul nivel! În pofida fricii mele de înălțime, de locuri înguste, de dificultate a treptelor, ajunsesem la primul nivel. Mă simțeam mândră de mine. Chiar dacă nu aș mai fi urcat și restul nivelelor, mă simțeam mândră de mine. Am zâmbit. Mi-am zâmbit în reflexia ferestrei.

După câteva momente, m-am ridicat hotărât și m-am uitat la noul set de scări. Mai largi de data asta. Dar abrupte. Foarte abrupte. Și nu vedeam decât începutul scării, nu și capătul ei.

”E ok. Nu trebuie să văd toată scara. Doar prima treaptă. Apoi următoarea. Apoi următoarea. Și tot așa.”

Ca în toate, nu e necesar să vedem toată ”scara”, nu-i așa? Doar prima ”treaptă”. Și, pe măsură ce ”urcăm”, fiecare nouă ”treaptă” ni se va dezvălui la momentul oportun. Tot ce trebuie să facem e să pășim cu încredere. Cu încredere în noi. Și în Univers. În Viață. Știind că, într-un fel sau altul, totul va fi bine. Că totul ESTE bine. Poate nu întotdeauna așa cum ne dorim noi, însă așa cum e să fie.

Am început să urc. Un pas înaintea celuilalt. Încet. Cu grijă. În ritmul meu.

Și iată capătul scării. Mai repede decât mă așteptam. Am zâmbit. Știam că e acolo. Nu știam câte trepte urma să urc până la el, dar știam că e acolo.

Știi, uneori e așa neașteptat cum viața are felul ei de a ne surprinde. Și de a ne arăta că lucrurile frumoase pe care ni le dorim, pot să vină înspre noi mai repede decât ne-am fi așteptat noi. Și mai ușor.

Nivelul al doilea

Ajungând la următorul nivel, am poposit din nou. Și am sărbătorit. Din nou. E așa important să sărbătorim FIECARE mică victorie pe care o avem. Pentru că astfel ne însuflețim din nou, ne regăsim motivația și reaprindem dorința de a continua. Și ne creștem stima de sine, ca să nu mai vorbesc despre importanța faptului că în acele momente ne place mai mult de noi și, luându-ne un mic răgaz să poposim în aceea stare, asta ne va face să ne iubim mai mult, să avem o imagine de sine mai bună și o încredere mai mare în capacitățile și abilitățile noastre.

O gură de apă. O îmbrățișare (da, recunosc, obișnuiesc să mă îmbrățișez singură 🙂 ). Un zâmbet ștrengar. ”Poți să faci asta, Cami. Sunt mândră de tine.” (ah, da, obișnuiesc și să vorbesc cu mine 🙂 ). Cât e de important dialogul acesta interior! Ceea ce ne spunem noi în capul nostru despre noi. Felul în care ne vedem noi pe noi. E incredibil ce transformări miraculoase pot să aibă loc în momentul în care dialogul nostru interior devine unul pozitiv, unul de încurajare, unul liniștitor, de acceptare și plin de iubire. Pe testate.

Nivelul al treilea

Porțiunea dintre nivelul al doilea și nivelul al treilea a fost una mai lină. Tot plină de emoție și de un ușor tremur al picioarelor, însă mai lină.

Da, picioarele mi-au tremurat pe toată durata urcării. Și apoi a coborârii. 🙂 Însă am continuat să urc. Plină de însuflețire, de dorință de a descoperi mai mult, de a găsi o nouă ocazie de a sărbători. Acel cocktail de teamă, încântare, emoție, încredere și necunoscut. O combinație perfectă.

La nivelul al treilea am poposit puțin mai mult. Urma cea mai dificilă porțiune din turn. Scări foarte înguste și abrupte. Și multe. Însă la capătul lor era vârful. La capătul lor urma să ies din clădire și să mă bucur de aerul proaspăt de la acea înălțime. Iar panorama ce mă aștepta sus era de vis. Știam asta.

Mi-am luat suficient timp pentru a mă odihni. Și am pornit.

Vârful turnului

Într-adevăr ultima parte a fost foarte solicitantă. Și a fost și cea mai lungă porțiune.

Dar eram sus. În vârful Turnului lui Ștefan! Eu, care am frică de înălțime. Eu, care nu am întotdeauna încredere în propriile picioare. Eu, care tremuram ca varga când am făcut primii pași în turn. Eu, care mă uitasem până atunci doar din afară spre turn, fără ca nici măcar să îmi treacă prin cap că aș putea să urc. Și să urc SINGURĂ. Doar eu cu mine.

Nu pot să descriu în cuvinte sentimentul de fericire și de bucurie pe care l-am trăit în momentul în care am ieșit pe balconul turnului. Aerul curat. Vântul care se juca ghiduș prin păru-mi desfăcut. Soarele care îmi mângâia obrajii. Și sentimentul de libertate. Acel moment când te simți bine cu tine însuți/ însăți. Când ai reușit să faci ceva ce nu te credeai în stare până atunci. Depășirea propriilor limite. Depășirea propriilor frici și temeri.

Chiar dacă picioarele mi-au tremurat pe tot parcursul traseului, am continuat să urc. Câte o treaptă de rând. Cu încredere. Clădind această încredere cu fiecare nouă treaptă. Cu emoție și bucurie. Cu inima bătându-mi nebunește. Prezentă. Prezentă și alertă la fiecare gest, la fiecare mișcare. Ce exercițiu extraordinar de prezență! De conștientizare a fiecărui element din acel moment. Textura peretelui, forma și mărimea scării, stabilitatea balustradei. Fără alte gânduri, fără alte griji sau orice altceva ce mi-ar fi putut perturba acel moment.

În timp ce urcam eram doar eu și turnul. Și acel moment în care pășeam. Treaptă după treaptă. Simțind totul atât de intens. Fiecare atingere a peretelui, fiecare picior pus pe treaptă.

Iar priveliștea! Pur și simplu minunată! O panoramă extraordinară a orașului. Un oraș pe care îl iubesc. Un oraș foarte frumos. Arhitectural. Coloristic. Înconjurat de verde. De dealuri împădurite. De natură. De jur împrejur. Iar la orizont cerul de un albastru ireal.

Aceasta a fost experiența mea cu Turnul lui Ștefan. O experiență care va rămâne vie mult timp în mine. O experiență care mi-a adus multe trăiri intense, multă bucurie și multe învățăminte. O experiență prin care mi-am depășit propriile limite.

Și, dacă nu ai făcut-o până acum, te invit cu mare drag să vizitezi și tu acest minunat obiectiv turistic. Și, da, pentru o oră m-am simțit turistă în orașul în care locuiesc. Descoperind lucruri noi. Ce poate fi mai frumos de atât?