Oamenii ca oglinzi

Uite, aceea sunt eu – cea care iubește să danseze și atunci când muzica o învăluie, nu mai contează unde se află și cu cine. Pur și simplu începe să danseze și lasă muzica să o ghideze, să o umple de bucurie, să o facă să vibreze pe notele ei suave.

Uite, tot eu sunt și blonda de la masa de alături, ce vorbește ca un copil și și-a ridicat picioarele pe scaun, cu genunchii la piept, fredonând ”You’re Simply the Best!” (Tina Turner), ce se aude din difuzoare. Câtă bucurie pură citesc în ochii ei! Are niște ochi așa frumoși, clari, de copil. Nu aș putea să îți spun ce culoare sunt, însă atunci când zâmbește, zâmbește și cu ochii, zâmbește cu tot chipul.

Ha! Două tinere prietene de la altă masă își fac selfie. Tot eu sunt și aceea, mereu cu telefonul în mână pentru a surprinde o emoție, un surâs, un sentiment răzleț.

Din boxe se aude acum Vaya Con Dios și al ei ”Ney Nah Nah Nah”, iar tânărul barista flutură cu mâinile prin aer fredonând încetișor: ”Ney Nah Nah Nah”. Tot eu sunt.

O altă domnișoară are o discuție intimă cu partenerul de la masă. El îi atinge ușor câteva fire rebele, aranjându-le cu gingășie, în timp ce ea îl privește galeș, de parcă doar el există în acel moment. Doar el și nimeni și nimic altceva. Tot eu sunt. 🙂

Două mese mai încolo, o mamă îi explică fetiței ei ba una, ba alta, pe un ton calm și cald, plin de iubire, în timp ce își iau cina ca cele mai bune prietene. Ghici ce? Tot eu sunt și acolo.

Un alt tânăr, cu căști pe urechi, lucrează de zor la laptop. Chiar dacă nu-mi place, tot eu sunt.

La altă masă, șase femei și-au scos caietele și cărțile, pixurile și cariocile și dezbat teme doar de ele știute. Yup, tot eu.

Celălalt tânăr barista îi arată unei domnișoare premiul pe care l-a câștigat de curând la un concurs de Latte Art. Își ține spatele drept și vorbește cu încredere despre ceva ce știe să facă foarte bine și de care e mândru. Eu, din nou.

E multă lume în cafenea, iar eu doar stau și îi observ. Un gest aici, o bucată de conversație dincolo. Un cuvânt la masa din dreapta, un sunet de tacâmuri la masa din stânga. Cineva tușește. Pașii cuiva se aud la intrare.

Totul de atât de viu! De colorat. De intens. Totul pulsează a viață!

Și fiecare dintre cei de acolo reflectă felul în care mă simt. Mă văd în fiecare din acești oameni necunoscuți și fiecare îmi arată ceva despre mine în acel moment.

Pentru că tot ce ne înconjoară și, în special oamenii, ne reflectă lumea interioară. Sunt ”simple” oglinzi în care să ne puteam ”vedea”. Și să vedem că suntem la fel. Chipuri, fizionomii diferite, însă în esența a ceea ce suntem, toți suntem la fel.

Pentru că toți suntem unul.

Iar din difuzoare începe să se audă ”We are the world/ We are the children”. Și asta spune totul.

Și, când mă gândeam că nu se poate să fie mai bine de-atât, următoarea melodie este Michael Jackson (pe care eu îl iubesc cu toată ființa mea de când mă știu) – ”Will You Be There”.

”Hold me
Like the River Jordan
And I will then say to thee
You are my friend

Carry me
Like you are my brother
Love me like a mother
Will you be there?”

Și acela a fost momentul în care ochii mi s-au umplut de lacrimi și inima de bucurie. Bucurie pură, fără un obiect anume. Bucuria de a exista. De a trăi. De A FI. Mulțumesc!

Tu crezi în sincronicități? Mai are rost să îți spun că au urmat alte trei melodii ale lui Michael, plus ”Will You Be There” încă de două ori! Eram literalmente în paradis!

Am zbughit-o la baie pentru a putea plânge în liniște neștiind exact ce să fac cu toată fericirea asta care mă invadase. Michael Jackson cânta în boxe, iar copiii dansau în inocența lor divină printre mesele din cafenea. Iar eu plângeam lacrimi de bucurie, în timp ce inima îmi era plină de iubire și de recunoștință.

Viața e atât de frumoasă!

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!