O mie de feluri de a iubi. Acelaşi om.

Mă întrebam aşa în joacă, acum un an şi ceva, de câte ori e posibil să te îndrăgosteşti şi să te reîndrăgosteşti de acelaşi om. Iar întrebarea mea a primit un răspuns: De o mie de ori! De un milion de ori! De câte ori vrei tu!

Da, există o mie de feluri de a iubi. Acelaşi om. Iar şi iar. Pentru că vrei. Pentru că asta îţi şopteşte inima seara când pui capul pe pernă.

Ştii, la început te-am iubit în taină. În linişte şi în singurătate.

Apoi te-am iubit în versuri şi vorbe din cele mai alese. Te-am iubit în discuţii prelungi şi în kilometri de cuvinte aşternute pe hârtie.

Apoi te-am iubit în miros de cafea aburindă. Intens, fără zahăr sau îndulcitori, autentic.

Te-am iubit apoi în mirosuri îmbietoare de mâncăruri alese şi limonadă.

Te-am iubit apoi la ceas târziu în noapte citindu-ţi scrierile sau ascultându-ţi vocea.

Au venit apoi atingerile firave şi fugare. Cu toată forţa şi energia care îmi scurtcircuitau buricele degetelor ori de câte ori degetele mele îţi atingeau pielea.

Te-am iubit în îmbrăţişări calde şi pătimaşe. Când nici măcar aerul nu mai avea loc între noi.

Te-am iubit în respiraţii mici şi dese, întrerupte şi alea de momentele care îmi tăiau respiraţia.

Apoi te-am iubit în respiraţii profunde, prelungi, în care m-ai învăţat să îmi umplu plămânii de aer. Şi inima de iubire.

Te-am iubit la răsărit de soare. Dar şi la apus. Prin desişul copacilor, în miros puternic şi curat de brad. Prin iarbă sau pe marginea apei. Sau în aşternuturi imaculate.

Te-am iubit scriind şi împărtăşind cu tine iubirea mea pentru scris. Şi pentru îmbrăţişări.

Şi te-am iubit iubindu-mă pe mine. Şi având grijă de mine. Cu blândeţe şi răbdare.

Te-am iubit crescând şi înflorind cu fiecare zi în care tu mă udai. Ca pe o floare.

Te-am iubit venind cu tine în lumea ta ori de câte ori îţi auzeam chemarea.

Te-am iubit frenetic cu ochii-nlăcrimaţi în momentele de furie dezlănţuită.

Te-am iubit cu ardoarea unui om fără nicio certitudine.

Te-am iubit urându-te. Atât de tare încât … încât. 🙂

Te-am iubit când te iubeai tu pe tine. Dar şi când nu.

Te-am iubit ziua, te-am iubit şi noaptea. La ceas de amiazi, dar şi în miez de noapte. Şi printre stele. Sau admirând impresionanta lună. Sau fiind simpli observatori ai măreţiei naturii.

Te-am iubit printre artificii şi printre curcubee. Unele create de noi. Sau pentru noi.

Te-am iubit în goana a 100 km/h, dar şi la pas domol pe alei doar de noi ştiute.

Şi mai ales, te-am iubit printre cărţi. Şi knowledge. Cu fascinaţia celui ce descoperă lumea şi tainele ei.

Te-am iubit de la distanţă, când paşii te purtau spre orizonturi necunoscute. Da, te iubeam mult în acele călătorii ale tale, chiar dacă nu erai lângă mine. Te iubeam pentru că îţi simţeam tremurul bucuriei din glas şi îţi vedeam scânteia din ochi atunci când explorai teritorii noi. Ca şi conquistadorii.

Apoi te-am iubit prelung. În tihnă. Cu orele. În atingeri suave şi priviri dincolo de orice „înveliş” protector. Direct în suflet. În non-timp şi non-spaţiu. Când nu mai exista nimic înafară de energia ce curgea prin noi.

Te-am iubit „vorbind” cu mâinile, cu ochii, fără a scoate vreun cuvânt.

Şi te-am iubit şi în acele momente pe care… um… nu mi le amintesc. 🙂 Ştii tu prea bine despre ce vorbesc.

Şi te-am iubit cu toată duioşia şi feminitatea pe care le-am găsit în mine. Iubindu-te pe tine.

Iar acum? Acum te iubesc liber. Fără oprelişti. Fără limite. Sau limitări. Fără promisiuni. Sau aşteptări. Liber. Cald. Profund. Necondiţionat. Bucurându-mă de fiecare clipă. Şi de fiecare nou fel de a iubi. De-a te iubi.