La ceas de seară
După cum unii dintre voi ştiţi deja, în ultima perioadă am trecut prin nişte schimbări majore în viaţa mea. Schimbări deloc uşoare, dar care mi-au adus nişte lecţii extrem de valoroase pe care vreau să le împărtăşesc cu voi.
- Părinţii rămân părinţi indiferent de situaţie. Şi te iubesc aşa cum ştiu ei cel mai bine să o facă. Şi-ţi sunt alături în acele momente înnegurate când tu nu mai ştii ce să faci. În pofida tuturor disensiunilor şi tensiunilor ce au existat până la acel moment de cumpănă. Şi chiar dacă nu înţeleg nimic din ce vrei tu să faci. Sau nu sunt de acord. Şi-ţi vor oferi mereu aceleaşi braţe calde şi iubitoare pentru ca tu să poţi să te retragi după furtună.
- Când mama bear simte că puiul ei e în pericol, NIMIC nu îi stă în cale. Nimic! Nici măcar papa bear, care poate are o cu totul altă părere legat de cum „ar trebui” să decurgă lucrurile. Nici inundaţiile, nici durerile, nici lumea. Nimic. Când mama bear simte că trebuie să fie lângă puiul ei, nimic nu o poate opri din a fi cu puiul ei.
- Că există atât de multă susţinere necondiţionată în jurul nostru! Nelimitată. Trebuie doar să fim deschişi spre a o primi. Şi că uneori vine de unde te aştepţi mai puţin. În această perioadă am găsit atâta deschidere şi sinceritate, şi mai ales vulnerabilitate şi atâta conexiune cu nişte persoane de la care nu mă aşteptam să vină înspre mine cu atâta deschidere.
- Îţi mulţumesc, L., pentru că discuţia cu tine a fost unul dintre cele mai calde momente din această perioadă. Îţi mulţumesc că ai împărtășit cu mine o parte din tine. Şi pentru că mi-ai insuflat o mare încredere în mine şi în forţele mele. Îţi mulţumesc pentru căldura ta şi pentru deschiderea ta înspre mine.
- Că unii prieteni sunt prieteni adevăraţi. Chiar dacă nu ai mei. Sau, mai bine zis, chiar dacă nu în primul rând ai mei. Pentru că s-au făcut vizibili chiar dacă ştiau că au multe lucruri ascunse sub covor. Sunteţi nişte prieteni buni.
- Că unii oameni au doar memorie de scurtă durată, iar întâmplările recente pot şterge cu buretele ani întregi în care lucrurile au stat cu totul altfel. Ani întregi. Iar noua perspectivă asupra lucrurilor face ca tot ce ai făcut până atunci să nu mi fie, brusc, destul. Sau mulţumitor. Eu totuşi cred că, după o altă bucată de timp, când lucrurile se vor aşeza din nou, urmându-şi cursul firesc, îşi vor aminti. Nu pentru mine, ci pentru ei. Pentru că asfel vor „vedea” că au fost înconjuraţi de atât de multă iubire şi grijă. Chiar dacă nu aşa cum se aşteptau ei. Sau cum aveau „nevoie”.
- Că uneori cel mai bine e să let go. Să renunţi la a mai încerca să controlezi felul în care crezi tu că ar fi mai bine să meargă lucrurile. Şi să ai încredere în acea forţă superioară care le guvernează pe toate. Fie că îi spui Dumnezeu, Univers, Legea Atracţiei, simulator sau orice altă denumire. Eu prefer să îi spun God. To trust God. To put everything in the hands of God. ”To let go and let God”, aşa cum zicea Wayne Dyer.
- Că e atât de tare bine să ai alături o persoană care să îţi amintească din când în când, cine eşti atunci când, în ceaţa evenimentelor, uiţi. Care să îţi aducă aminte, nu întotdeauna într-un mod blajin, cine eşti cu adevărat şi ce îţi doreşti să faci. Care să îţi amintească de calea ta. Mulţumesc, barometrule de autenticitate! I don’t always love you, just so you know. Just most of the times. 😛.
- Că sunt înconjurată de atât de multă iubire. Incredibil de multă iubire. Şi lumină. Şi căldură. În forme atât de diverse. În doze şi intensităţi atât de diferite. Dar toate sunt IUBIRE. Iubire pură.
- Că perioadele mai „dificile” sunt momente excelente ca să te descoperi. Şi să te redescoperi. Să depăşeşti limite personale şi credinţe limitative învechite. Să te inventezi şi să te reinventezi şi să te recreezi aşa cum simte inima ta. Sunt momente în care descoperi că ai resurse nebănuite şi izvoare nesecate în tine. De iubire. De înţelegere. De putere. De ce vrei tu.
Şi, poate cea mai mare descoperire, e că totul este deja în tine.
Tot ce ai nevoie e deja acolo în tine. În noi. Totul!
