Iubesc liniștea dintre noi

Iubesc liniștea dintre noi. Acel moment de non-cuvinte când totul e nemișcare și tăcere.

Când ploaia cade în rafale pe parbriz, formând mici vinișoare care se preling încetișor pe geamurile laterale ale mașinii.

Doar liniște. Și spațiu. Și pace.

O liniște ușoară ca norii din zare. O liniște calmă. Și caldă. Însoțită uneori de zâmbete discrete.

O liniște aducătoare de pace. Și de căldură. Și de stare de bine.

Liniștea ca mijloc de comunicare non-verbală.

Știi, poți comunica atât de multe prin liniște. Un întreg spectru de emoții și de simțăminte.

Iar liniștea ce se așterne uneori între noi e o liniște serenă. Fără vreo încărcătură negativă, fără nori grei de ploaie și de cuvinte refulate.

E o liniște în care fiecare ”se aude” pe el însuși, în timp ce îl aude și pe celălalt.

Uneori, liniștea dintre noi îmbracă valențe vii, de respirație sacadată și de inimi bătând frenetic. Când îți simt fața atât de aproape de a mea încât fiecare respirație e aducătoare de viață. Ca și când fiecare respirație a ta îmi umple mie plămânii cu aer. Iar aerul care iese din plămânii mei îți umple ție plămânii de aer. Ca un circuit perfect. Tu îmi insufli viață prin respirația ta, iar eu îți insuflu ție iubire prin respirația mea.

Iubesc liniștea dintre noi. Potențată pe alocuri cu mici gesturi line.

Iubesc liniștea dintre noi când devenim creatori ai propriilor destine. Când ne cufundăm într-un ocean de inspirație, fără ca celălalt ”să facă valuri” care ar putea perturba fluxul creației. Sau perfecțiunea unui astfel de moment.

Când, într-un astfel de moment de liniște descoperim lucruri noi despre noi. Vise, dorințe, năzuințe. Tipare de comportament sau situații repetitive pline de învățăminte.

Iubesc liniștea dintre noi. Iubesc acele momente de mare intensitate când, în deplină liniște interioară și exterioară, ne ”vedem” sufletele. Fiecare pe al său. Și unul altuia.

Da, iubesc liniștea dintre noi!