Despre procrastinare. Altfel

Stau în fața unei foi de hârtie… albă… goală…așteptând…să scriu… Am avut impulsul să scriu acum două ore. Nu am făcut-o. Aveam vase de spălat. Haine de adunat. Oameni de sunat. Acum a trecut. Momentul de inspirație s-a dus. Pe apa sâmbetei. Și stau… aștept ca el să vină înapoi.

Îmi doresc să recreez starea aceea de inspirație și vibrație pozitivă în care mă aflam când mi-a venit impulsul să scriu. Nu mai e acolo. S-a dus.

Și cum stau eu în fața unei foi goale (da, știu, sunt de modă veche, încă mai scriu pe foi 🙂 ), lacrimi încep să îmi curgă pe obraji. Nici nu mai știu despre ce vroiam să scriu. Dar știu că venea de undeva dincolo de subconștient.

Contemplând hârtia imaculată, îmi dau seama că am tot făcut asta în ultima vreme. Am amânat lucrurile care îmi aduc bucurie. Care îmi fac inima să cânte. Pentru… mai târziu. Ce a devenit… pentru niciodată. Pentru că momentul s-a dus. Și oricât m-am străduit (și crede-mă, sunt foarte bună la a mă strădui să fac lucrurile să se întâmple în felul meu), nu a mai venit. Nici inspirația și nici bucuria.

De ce oare facem asta? De ce NE facem asta? Amânăm pentru mai târziu acele lucruri care ne aduc sclipire în ochi și bucurie în suflete? Da, știu, avem obligații, responsabilități, oameni care depind de noi. Știu. Așa bine știu. Dar oare merită?

Nu știu, te întreb ca pe un prieten: merită sacrificată bucuria noastră, merită sacrificat acel moment magic de împlinire, de sclipire, de bucurie și de fericire, pentru a bifa o liniuță din agendă?

Dacă ar fi să dau un răspuns, aș putea să îți spun că nu. Sau că da. Depinde în ce moment al vieții mă aflu. În ce ape mă scald. În ce stare și în ce vibrație sunt în acel moment. Însă știu că atunci când răspunsul este da, merită sacrificiul, acel răspuns nu vine din inimă. Centrul de control care a dat acel răspuns e la mansardă, în creier. Acela e momentul când știu că m-am afundat prea mult și prea de mult în griji și liste cu ce am de făcut. Și că am uitat să… SIMT. Și doar gândesc. Am uitat să SIMT…