De vorbă cu Dumnezeu

            ”Știu că ești acolo. Mai bine zis, și acolo sus. Și peste tot. Și în toate. Și în oameni. Și în mine. Știu. Și-ți mulțumesc.”

O zi oarecare. O biserică oarecare. Un preot care predică. Oameni de tot felul. Și mulți copii.

Stau pe bancă. Mi-e ușor frig. Îmi țin strâns copilul în brațe. Îi miros părul. Și obrajii. Miroase a nou. A nou început. A viață. A bucurie. A inocență. Inspir profund, vrând parcă să îl inspir în mine. Îmi doresc să îl pot proteja toată viața. Lăsându-l, în același timp, liber. Liber să aleagă, liber să facă propriile greșeli, liber să își învețe propriile lecții.

În această dulce îmbrățișare, simt cum iubirea îmi curge prin vene. Iubire pură. Necondiționată. În acest moment inundat de iubire, nu există frică, nu există temeri și nici alte gânduri negative. Există doar iubire. Căldură. Bunătate. Gingășie.

”Îți mulțumesc, Doamne! Îți mulțumesc pentru acest dar minunat. Îți mulțumesc pentru toate minunile din viața mea. Pentru oamenii din ea. Pentru… tot. Îți mulțumesc pentru TOT!”

O adiere de vânt îmi trece prin părul nărăvaș. O rază de soare se arată timidă de după nori. Apoi o altă rafală lină îmi mângâie obrazul, ca o mână invizibilă care mă dezmiardă părintește.

Lacrimi dulci de fericire mi se preling încet pe obraji.

”Da, știu că ești TU. Mulțumesc.”