Revenire

Sorb cu nesaţ din ceaiul din faţa mea şi mă gândesc că de ceva vreme nu mi-a mai fost aşa de bine.

După două săptămâni de febră, tuse convulsivă şi de stat în pat, în sfârşit a venit momentul să ies din casă şi să trăiesc un pic.

Ultimele două săptămâni au fost de coşmar şi aşa mă bucur că s-au încheiat. Ce s-a întâmplat? Păi, hai să îţi povestesc.

Era începutul lui februarie. Totul zbârnăia. În mine şi în jur. Aveam atât de mult de lucru şi atât de multe lucruri de care mă ocupam, încât nu mai reuşeam decât în weekend (şi atunci cu greu) să mă odihnesc şi să mă deconectez un pic de cotidian şi să îmi amintesc că trăiesc.

Aşa că Viaţa (sau God) a zis că prea am luat-o la vale şi mi-a dat o mână de ajutor.

– Cami, ce ai nevoie? Ce ai vrea, de fapt, să faci în perioada asta? Cum ai putea să te opreşti din iureşul în care te-ai băgat?

– God, adevărul e că sunt copleşită. Am prea multe lucruri de rezolvat. Am nevoie de o pauză. Aş vrea să le las toate jos, însă nu mă pot opri. Mi-ar plăcea să fie weekend şi în timpul săptămânii şi să stau toată ziua în pijamale. Şi să mă odihnesc. Şi să nu mai am traduceri de făcut. Sau vase de spălat. Sau cumpărături de făcut. Şi mi-ar plăcea să şi slăbesc vreo 2 kg. J Nu mai vreau mailuri, telefone, nimic. Atâta vreau.

– As you wish, said God. (Fie după cum doreşti, a zis God.)

Ta-dam! În două zile eram în pat, în pijamale, în mijlocul săptămânii. Ce-i drept, cu febră, frisoane, tuse. Dar în pat, în pijamale, aşa cum cerusem. Mailul era plin de mesaje necitite. Telefonul fusese redus la tăcere, fără să pot măcar să mă întind după el şi să răspund dacă chiar aş fi vrut. Pijamale, pat, odihnă. Dintr-o dată a dispărut orice nevoie de a face curat, mâncare, iar de cumpărături nici nu putea fi vorba. Pauză totală. Odihnă.

– E bine aşa?

– NU!!! Nu aşa am vrut!!!

– Dar e exact ceea ce ai cerut, nu? Le-am inclus pe toate (inclusiv cele 2 kg pierdute pe drum în decursul celor două săptămâni de stat în pat).

– Dar nu aşa!

– Ai cerut? Ai cerut! Eu ţi-am oferit alternative, ţi-am trimis indicii pe parcurs ca să te opreşti singură pentru că alergai nebuneşte într-o direcţie greşită. N-ai vrut să asculţi. Poate data viitoare.

Şi uite aşa am stat în pat timp de vreo două săptămâni, timp în care mi s-a confirmat, încă o dată, că am oameni minunaţi în jurul meu. Oameni care mă iubesc şi care mi-au arătat asta în această perioadă. Oameni care m-au ajutat cu copilul, care mi-au gătit, mi-au făcut ceai, mi-au spălat vase, care mi-au dus gunoiul şi care mi-au cumpărat cele necesare.

Oameni care s-au oferit să mă ajute cu un telefon bine direcţionat atunci când, după o noapte de nesomn, tuse convulsivă şi gânduri negre, am decis să merg la Urgenţe pentru că tuşeam mai des decât respiram şi aveam impresia că aerul nu mai ajunge în plămâni, fiecare respiraţie fiind un efort conştient de a rămâne în viaţă.

Şi am învăţat (oare v-am mai zis că fiecare experienţă e o oportunitate extraordinară pentru învăţare?) atât de multe despre mine. Despre puterea care se află înăuntrul meu. Despre incredibila capacitate de a „renaşte” după o astfel de încercare. Despre anduranţă şi uimitoarea capacitate a organismului de a se vindeca.

Dar şi despre încăpăţânarea mea de a-mi forţa limitele, de a mai face doar încă un lucru şi apoi doar încă unul, în timp ce corpul meu îmi spunea clar şi răspicat că are nevoie de o pauză.

Despre „spiritul de sacrificiu” (da, urăsc expresia asta!) pe care îl avem atunci când vine vorba despre copiii noştri şi despre cum ne forţăm până la limită, şi uneori dincolo de ea, pentru a le oferi copiilor noştri tot ce au nevoie, chiar dacă, uneori, asta presupune un efort mult prea mare pentru noi.

Despre faptul că uneori e ok să te prăbuşeşti în genunchi şi să ceri, cu larimi fierbinţi şi cu vocea tremurândă, ajutor divin.

Despre faptul că, deşi eu credeam altceva despre mine, nu prea ştiu (sau vreau) să cer ajutor. Că o fac doar atunci când sunt la limită, când efectiv nu mai pot. Pentru că nu vreau să deranjez pe nimeni, nu vreau să „împovărez” pe nimeni cu nevoile mele. Deşi, unii oameni chiar o fac cu drag atunci când îţi întind o mână de ajutor.

Despre faptul că nu suntem nemuritori ca şi corp fizic şi despre cât e de important să avem grijă de noi fizic, mental, spiritual, în fiecare moment al vieţii noastre.

Acum sunt sănătoasă. Din fericire, toate astea s-au întâmplat înainte de perioada aceasta de pandemie. A fost doar o gripă severă.

Aveţi grijă de voi, ca să puteţi avea grijă de ceilalţi.