Pe cărarea mai puțin bătătorită
Obişnuiam să îmi placă atât de mult să merg pe cărarea bătătorită. Era atât de previzibilă. Şi anostă, în acelaşi timp. Însă eram atât de determinată în intenţia mea (şi am scris în mod voit „intenţia” şi nu „dorinţa” mea) de a păşi pe calea sigură, încât nici nu îmi dădeam seama că nici măcar nu mă opream din când în când pentru a-mi ridica ochii din pământ şi pentru a admira copacii de pe marginea drumului.
Până într-o zi. Într-o zi când praful ridicat de cadenţa paşilor celor ce păşiseră pe această cale înaintea mea, era atât de dens, încât m-a sufocat. La propriu. Şi m-a făcut să caut cu fervoare aer curat.
Iar acela a fost momentul în care am descoperit copacii. Şi iarba. Şi cerul. Şi norii. Şi izvoarele.
Acela a fost momentul în care am început să hoinăresc prin pădure. Şi să aleg calea mai puţin umblată.
Şi mi-a plăcut atât de mult, încât m-am adâncit tot mai mult şi mai mult în desişul pădurii. Căutând acele cărări mai puţin umblate.
Da, uneori, mi se pare că aud sunete bizare venind dinspre copaci. Ba un foşnet de frunze, ba un cântat de cintezoi. Şi mă sperii. Atât de tare încât mă întorc în grabă spre cărarea bătătorită. Şi intru iar în rând. „În rând cu lumea”.
Doar că praful de pe această cărare mă face să-mi fie greu să respir. Să trăiesc.
Apoi revine amintirea aerului curat din mijlocul pădurii. Şi senzaţia pe care o simt când tălpile mele goale ating iarba fragedă.
Iar de aici încolo, amintirile, emoţiile, senzaţiile curg de la sine: scoarţa zgrunţuroasă a copacilor, susurul cristalin al apei, mirosul de flori şi verdele ierbii, albastrul clar al cerului, lumina soarelui ce se revarsă peste luminiş, căldura din mângâierea razelor, trilurile ameţitoare ale păsărilor.
Şi mă cheamă înapoi la ea. Mă cheamă acasă. Mă cheamă să mă întorc în braţele ei pline de iubire.
Iar eu îi răspund mereu la chemare. Pentru că ŞTIU cum se simte să fiu acolo. Iubirea. Căldura. Acceptarea. Inspiraţia. Comuniunea. Conectarea. Eternitatea. Toate sunt acolo.
Şi, o dată ce ai „gustat” din nectarul ei, te vei întoarce mereu şi mereu. Pentru că o dată ce ştii ce e dincolo de curcubeu, nu vei mai putea să îl priveşti niciodată cu aceeași ochi ca înainte. Pentru că acum ŞTII.
Foarte frumos. ??
Și ce bine e când reușim să ieșim de pe calea bătătorită. Când trecem „prin foc și sabie” eternele vorbe de duh(c…t): fă așa că așa face și Gigi, e rușine să spui asta, nu plânge, nu fu supărat, etc…
Yup, e atât de eliberator şi de bine când reuşim să păşim pe drumul nostru, indiferent de ce cred ceilalți despre asta. 🙂 Big hug, Cristian!
Foarte dragut textul. Cararile batatorite ne tin prea mult in zona de confort.
🙂 Da, şi din păcate, uneori rămânem acolo pentru totdeauna, fără a mai porni în explorarea lumii şi a vieții. Însă, de alte ori, cănd stăm prea mult în zona de confort, „se întâmplă” tot felul de lucruri care să ne scoată de acolo. Mulțumesc de comentariu, Răzvan! Big hug!
Și eu aș prefera să o iau mai des pe cărarea mai puțin bătătorită, pe cărarea puțin spre deloc umblată, dar frica de necunoscut mă sufocă.
Hey, Oana! Şi frica e, în fond şi la urma urmei, o emoție. Iar uneori poate fi transformată în şi prin iubire, iar alteori eu doar închid ochii şi „sar”, fără a mai sta prea mult pe gânduri pentru a nu-i da timp fricii să mă cuprindă în mreje. 🙂 Te îmbrățişez cu drag!
ador sa ma plimb prin padure si abia astept sa-mi incep iar excursiile pe carari!
Da, și eu iubesc liniștea și profunzimea naturii și verdele viu al ierbii și copacilor! Big hug, Carmen!